Lapte si miere

ma refer la omul cu Biblia, omul cu Laptopul si omul cu Gura presei, acesti misionari ai apocalipsei care au manelizat televiziunea. Pentru ca e urat sa razi de cum arata un om,

Sinteza prostiei

Azi m-am intalnit cu croatul si i-am zis Bok!
Boc, adica unitatea de masura a reformei
Care e mica si se’nvarte iok
Auzi la deontologi
Ca “Boc manaca un mic pentru ca
Un mare nu poate”
Analisti ologi
Mai manelisti decat cei 99%
Au ajuns sa …
Bunul simt.

dupa exit poll vin rezultatele finale:

Mi-ai luat femeia pe sus
In Bucurestiul tau,
In tineretului, unde Calinescu
Face la misto cozonaci portocalii
Cu manutele alea doua,
Ce i-ai facut,
Intelectual prefacut?
Tu stii ca marele Titulescu
A fost oltean?

Daca duminica viitoare ar avea loc alegeri,
Eu le-as pierde cu 49%,
Caci eu am darul sa le pierd
Numai dimineata, cand natia de rozalii
Spune ca softul de numarare a voturilor
E Dumnezeu.

sau Threats to construct validity

Biroul era mare. De aceea nu era neobisnuit ca vorbele goale sa se auda cu ecou. Numai ca de data asta era si mai Sec - pana si miscarile lui Balcescu in scaun aveau ecoul lor. Desi… daca stam bine sa ne gandim, un scaun ca al lui n-ar fi trebuit sa scartaie niciodata.

O sirena isi inceta plangerea inainte ca Capitanul sa transforme Ziarul Financiar intr-un sul de hartie solid, numai bun de prins o musca. Caci stim bine ca nu oricine se naste un Obama. Deodata Balcescu se opri din mestesugit, ca si cum o motiune de cenzura i-ar fi blocat siajul explicarii sistemului ticalosit in oglinda. Ceva tragic - de genul unei alunecari de teren care s’ar petrece paradoxal tocmai pe 1 decembrie si transforma inaugurarea Autostrazii Transilvania intr-un prilej de exaltare in randul analistilor.

“Ia sa vedem”…zise el cu o voce ragusita. Redeschise ziarul pe care demult il rasfoise si isi fixa privirea asupra stirii care facea pagina 3. “Ce tampiti! Astia au dat-o pe politica. Nimic nu mai merge bine in tara asta”

“Cine?” se auzi o voce care venea taios dintr-un colt al biroului.

“Astia ma… De parca nu erau de ajuns doi moguli…” si incet se facu liniste “Bunul-simt, dom’le…”

“Asta cu bunul-simt o crede mutu’. Poate de’ar invia Nicu, si ar ajunge iar la putere. Atunci sa mai vorbesti de bun-simt in Romania. Apropo, stii ca te acuza astia de plagiat?”

“Ha-ha. Plagiat… Stiu. A dracu coincidenta. Mai lipseste Jeana din ecuatie. Numai el nu are mesaj cu “bunul-simt”. Asta, de fapt, n’are niciun mesaj. Hă-hă-hă…”

Biroul era mare. Numai un hahait se auzea, dar fara niciun ecou.

Nu ma mai ajuta nici harta. Cum Sacz-ul se terminase demult, tot ce puteam sa fac era sa dau cu banul. Inainte, la stanga, la dreapta, sau inapoi? Ma aflam la o intersectie de carari marcate destul de prost, lucru ce lasa loc la intrebari retorice. M’am intrebat mult, si degeaba. Nicio suflare. Am hotarat pana la urma ca stanga e directia norocoasa. Si’am mers pe asfaltul prafuit care nu parea a fi fost calcat vreodata de vreo roata de masina. Eram pe’o culme. In dreapta mea - buza padurii, in stanga - cateva gradini. Daca as fi tinut-o tot asa, as fi ajuns intr’un loc bun de facut poze cu Sacz-ul, care probabil si-ar fi dezvaluit asfintitului magic tablele de pe case sau vreun turnulet de fabrica, fie ea si de mobila.

N’am apucat sa vad privelistea pe care acum pot numai sa mi-o imaginez. Am fost atras magnetic de’un gard aristocratic, de fier forjat, care imprejmuia un teren micut, triunghiular. Inauntru era parcat un Ford Focus negru, curat ca lacrima. Pesemne ca proprietara, aplecata asupra unor buruieni parazitare, avusese grija ca masina sa se asorteze unei gradini cu trandafiri infloriti, foarte ordonata si pusa la punct. Florile, toate rasareau de pe langa gard, lasand destul loc gol, in centru, unde nu era decat iarba. Un gard de fier forjat delimitand niste trandafiri intr-o salbaticie, si o masina parcata fix in fata unei case cochete pe care numai eu o vedeam. Cel putin ciudat.

Ma uitam la femeia aplecata, care parea sa nu aiba grija ceasului, si imi imaginam tot felul de povesti. Oare ce se intamplase? Oare de ce nu era nicio casa acolo? In curtea cu alei, cu flori, cu gard majestuos de fier forjat. Oare de ce?

La Malaiesti, nu departe de cabana, obisnuiau sa pasca oile. Mioarele, albe ca varul cerului, se simteau foarte bine alaturi de ciobanul Ilie si la fel de bine in compania cainilor Corbea, Rex si Boboc. Numai norii negri, starnind uneori furtuna timpului, electrocutau linistea dominata de lumina care crestea flori de pace peste tot muntele.

Intr-o dimineata, la ora 6:00, in timp ce Ilie se pregatea sa aprinda o tigara primita cadou de la turisti, un lucru neobisnuit se intampla. Un lup argintiu, slab si plouat se apropie foarte mult de turma. Urmarindu-i miscarile precise si privirea-i indiferenta, Ilie uita de tigara din gura si striga dupa multe secunde de nedumerire si ezitare: “Corbea, Boboc! Lupu baaaaaa!” Tigarea cazu retezata. Cainii zevzeci pornira fiecare in trei directii diferite, realizand insa repede ca o apucasera pe drumul cel rau. Cu limbile scoase, alergara agitati catre lupul care se asezase pe o stanca, iar acum privea cu atentie turma agitata si pe cei trei ciobanesti care se poticneau in cate-un picior de oaie speriata. Animalul schita un ranjet, distrat fiind de tumultul oilor. Totusi, parca nu era zambetul lui.

Cainii ajunsera la stanca si acum il latrau strasnic pe lup, simtind ca au un oarecare avantaj. Dar lupul era sus, pe stanca, iar cainii nu indrazneau sa sara. Vazand ca lupul nu se clinteste, Rex, cel mai tanar dintre ei, isi lua avant si sari, reusind sa agate cu labele din fata un colt de staca. Dar fu de ajuns ca lupul sa se ridice in picioare, si pe loc reveni Rex cu picioarele pe pamant. Acum lana ii juca sub fiorul fricii.

Lupul ramasese acolo, lasandu-l pe cioban cu gura cascata si cu a doua tigara retezata. Dupa o ora de latrat, cainii s’au saturat si au incetat. Putin dupa ora 9:00, lupul a coborat de pe stanca, indreptandu-se cu capul plecat catre varfurile Tiganestilor. Cu aceeasi lentoare, cu aceiasi pasi precisi. Cabanierul il urmarea de la distanta Malaiestlor, caci de vre’o ora uitase de ceaiurile si vinurile fierte ale clientilor. Primise un telefon ciudat de la Ilie, din ale carui cuvinte paralizate descifrase doar “lup” si “oi”. Om iute la minte, intelesese repede care era baiul. Acum priveau muti de uimire el, fiul lui si cei 7 turisti care uitasera de omleta de dimineata, sorbind masinal din canile cu ceai si vin fiert, umplute de catre nevasta cabanierului.

In ziua urmatoare, ca prin minune, lupul argintiu aparu din nou, punctual, la ora 6:00. Din telefonul primit de la Ilie, cabanierul dezlega incrucisat doar cuvantul “lup”. Intelese insa repede. Povestea ii parea incredibila. Om iute la minte, cabanierul suna un prieten ce lucra la un post de televiziune, relatandu-i cazul, cu lux de amanunte jurnalistice, preluate, in direct de la fata locului. Astfel, prietenul afla cum lupul daduse de doua ori din coada, cum ciobanul fumase molcom trei tigari, cum la a patra, bricheta daduse semne de oboseala, cum oile revenisera incet-incet inspre stanca si cum dulaii se indepartasera incet-incet de aceeasi stanca, devenita acum singurul subiect de discutie al celor 9 turisti care demult isi terminasera bauturile fierbinti. “Stanca asta”, zicea unul, “cred ca e blestemata”. La ora 9:00 si ceva, lupul se plictisi de moarte, si pleca pe cararea lui spre Tiganesti.

Povestea cu lupul continua sa se intample si prinse in numai doua saptamani un puternic caracter mediatic. Astfel, la ora 5:00 cameramanii de la mai multe posturi de televiziune, fotografii catorva ziare nationale si oamenii simpli curiosi isi aranjau trepiedele unul langa altul si isi reglau camerele in asteptarea lupului care sosea in fiecare dimineata la ora 6:00 sarea pe stanca, unde ramenea pana dupa ora 9:00, cand ii pierea cheful si pleca. Cabanierul era mai fericit ca niciodata intr-o vreme in care vanzarile sfidau criza economica ce pusese stapanire de cativa ani buni pe tara. Pana si ciobanul era fericit, caci isi umpluse aproape toata ranita cu pachete de tigari, care mai goale, care mai pline, daruite de turistii exaltati.

Toata lumea se obisnuise cu evenimentul, asa ca ziua incepuse normal, cu povesti despre lup, care mai de care mai inflorite cu papadii. Oile nu mai simteau demult frica fata de agerul animal, iar cainii nu mai latrasera aprins de ceva zile bune. Cabanierul nu vorbea deloc prostii cand le povestea turistilor: “Cainii astia stau in cur, latra de doua, trei ori la el, si dupa aia pleaca”.

Era trecut de 8:00, cand turistii dadura semne de plictiseala, iar la propunerea cabanierului, intrara toti inauntru ca sa serveasca micul dejun si sa asculte cateva balade. Oricum, in dimineata aceasta vremea se schimbase, frigul razbatand prin geamul aburit al cabanei. Iar pe ceata asta, destul de deasa, numai sclipirea ochilor nemiscati dovedea ca salbaticiunea era inca acolo.

Lupul statea nemiscat indurand frigul. Privea cum oile trageau cu sila de iarba uda, cum ciobanul isi potrivea palaria si cum isi analiza noua bricheta Zippo, in timp ce fuma domol o noua tigara. Intoarse capul si privi lung la lumina de la cabana. In afara de stropii unei ploi marunte, nimic nu se mai auzea. O liniste alba pusese stapaniere pe tot muntele. Dintr-o data, privirea lupului ii fu atrasa de un miel care se apropiase mult prea mult de stanca. In momentul in care ochii celor doua animale se intalnira, mielul izbucni inspaimantat: “Beheeeeeheee!” Era sa fie insa si ultimul sunet al mielului. Apoi, din nou liniste.

Cu botul plin de sange, lupul sari sprinten pe stanca. Plictisit, se linse scurt pe bot. Se uita lung inspre cabana a carei usa intarzia sa se mai deschida. Zabovi putin, dupa care porni pe poteca pasilor lui catre varfurile care nici nu se iveau din albul ceatii. Era liniste, dar pentru lup se facuse deja tarziu.

Masina venea incet din deal, soferul avand grija sa ocoleasca bolovanii dezveliti de cea mai recenta ploaie. O urmaream demult. Asteptam momentul in care Capitanul o sa se dea jos, atent la noroi, si o sa tranteasca grabit usa, da’ nu-mi imaginam ca ma aflam atat de aproape in timp. Puteam sa vad grila mare, cu sigla de Benz deasupra capotei, cum juca ritmuri din ce in ce mai sacadate, la fel ca si capul omului meu. De la distanta, il vedeam incordat, cu ambele maini pe volan. Acum puteam sa’l descifrez bine – o haina groasa, verde, o caciula neagra, si aceeasi fata pe care o stiam de ceva vreme.

Masina s-a oprit, iar frana de mana, trasa cu o asa forta, mi-a parut a se fi intepent iremediabil. Mercedesul Alb parea ca un cal obosit de la noroiul pe care trebuia sa’l strabata vrand-nevrand, o martoaga de 20 de ani manjita de stopi mari pana aproape de geamuri. Un sunet brutal, ce anunta clipe lungi de tacere s-a auzit pana departe, dincolo de babele ce’si intrerupsesera barfa, ca sa se dumireasca despre ce e vorba. Usa fusese inchisa, iar acum puteam sa aud pentru prima data puii mici, de doua saptamani, piuind energic, puteam sa aud adierea vantului prin salcia pletoasa revarsata periculos de mult peste zid si mai auzeam clar un fel de oftat al cainelui. Pesemne ca uitasem sa-i mai dau apa de ceva vreme. Dar de ce ma gandesc eu la toate chestiile astea lipsite de sens? Ar trebui sa formulez explicatii, sa stiu cum sa-l iau pe cripticul om, cum sa’l invit la un pahar de rachiu de pruna, cum sa par serios, cum sa…

Intr-o clipa omul dolofan, cu falci puternice lasate odata cu trecerea anilor, isi da jos sapca demodata, si pentru o clipa o priveste cu un oarecare dispret. Puteam sa observ fiecare scama in parte, as fi putut sa descriu in detaliu fiecare miscare a ridurilor fruntii, dar nu puteam sa stiu ce’l ingrijora pe acest om vizibil obosit. Sa fi fost uzura sepcii, sau sa fi fost eu subiectul esential? Sau poate ca nu se gandea la nimic, devreme ce ramasese intepenit la marginea drumului, iar noroiul de pe pantofi avusese destul tip sa se intareasca. Analiza mea ia sfarsit, intrerupta de aceeasi usa trantita la maximum. Sapca se izbise de geam si zacea undeva pe scaunul pasagerului. Ochii omului se atintitesc asupra mea, ca si cum as fi o biata oaie incoltita de lupi. Ei bine el era lupul sef, cel care decidea lansarea atacului. Si, intr-adevar, il vad cum se apropie hotarat, de parca verdictul fusese deja pus, precis, fara echivoc. “Buna ziua domnule Ioan”. Pana sa imi dau seama cum se raspunde acestui salut, sunt luat prin surprindere de mana groasa, intinsa rabdator. Cu un nod pe care cu greu reusesc sa-l inghit, incerc sa rostesc doua cuvinte, poate ultimele, ulita fiind acum patul meu de moarte. “Buna ziua…” Nu imi dau inca seama daca vocea mea a fost suficient de viguroasa, ca sa ma fac auzit.

“Vad ca a plouat”

4000 de Mosi Craciuni. Erau peste tot, intre Universitate si Unirii, defiland ca o companie de infanterie pe bulevard. Erau si la Romana, patandu-si frumusete de costume alb cu rosu in baltile obosite ale rondului. Erau chiar si la Gara de Nord, dupa ce cuibul aurolacilor va fi fost pangarit de hingherii lui Oprescu. 21 decembrie 2008 – ziua in care primarul se gandise se doboare un record mondial. O zi urata de duminica, o zi urata de munca.

Intrasem toti 4 de-odata la baie, iar Achim se pusese decamdata propta in usa, ca nu care cumva sa fim descoperiti. Trebuia sa ne miscam repede. M’am grabit sa scot din rucsac hainele, barbile si sacii. Pentru o clipa, mi-am atintit ochii spre oglinda, si ceea ce am vazut m’a facut sa raman intepenit. Nu mai aratam deloc a vanzatorul model, la costum, care zi de zi ar spune si pe dracu potentialilor clienti de Renault, numai sa-mi cumpere mai repede Meganurile si Lagunele. De vreo doua luni incepusem sa dau discounturi din banii mei de comision, numai asa – ca sa vand. Pentru mine fiecare client in minus insemna un nou strop, o nua picatura care se izbea ca un meteorit, starnind valuri teribile de labilitate in marea calma a mintii. O scadere a vanzarilor s’ar fi intamplat exclusiv din vina mea – stiu sigur ca lupii tineri pandeau aprigi, dupa colt. Nesatulii! Fiecare client in minus echivala cu apropierea de prapastie. Oglinda imi oferea o imagine tulburatoare. <<Cine e acest individ?>> <<Cine e acest incruntat nebarbierit care se holbeaza la mine??>>

Paraschiv tocmai isi trasese pantalonii de Mos cand a ramas si el inmarmurit: “Ba… ce dracu facem? Hai odata, ca ne-apuca Anul Nou!” Nila era in dreapta mea, potrivind rucsacurile si gecile intr-unul din sacii de Mos Craciun. Am tras adanc aer in piept, vizibil stresat de situatie <<Sa’i dam drumul!>> “Hai baeti, asta e ziua noastra…” I-am luat imediat locul lui Achim, tragand de clanta in sus cu toate puterile. De ceea ce ma temeam cel mai rau nu scapasem – cineva tocmai avea nevoie la baie. <<Baga’mi’as…>> si le-am facut un semn disperat baetilor. Inca o incercare si inca una… dar clanta era de neclintit. Rezistasem eroic.

Ne aflam in sfarsit in fata parcarii. Ora 15:00, exact cum planuisem. Eram foarte ingrijorat – multimea de gura-casca devenise periculos de mare. Ii priveam atent, erau ca niste oi idioate, care se miscau usor, in ritmul turmei, cu destinatie finala Piata Unirii. Eram inconjurat de fete de liceu si gasca lor, de copii neastamparati, de batrani aranjati de sarbatoare, de familii intregi, dar mai ales de multi, foarte multi Mosi Craciuni. O nebunie… M-am gandit pentru un moment sa ies din joc, s-o las balta. Doar luni trebuia sa fiu inapoi in showroom, si nu voiam sa risc nimic. “Fiti atenti! Dupa aia, stiti unde… costumele jos, si fiecare la casa lui. Clar, da?” Din privirile lor am inteles ca ma aproba.

Perfect! Nu mai era niciun client inauntru. Incepusem promitator. Am deschis larg usa pe care scria mare “EXCHANGE” si m-am dus glont catre arab. Omul a inceput sa rada, nestiind ce’l asteapta: “A venit Mosu?…” “A venit ma’ta!” am racnit, trantindu’l la perete. “Suntem patru. Stai cuminte, si’ai sa scapi. Avem arme, nu ne jucam” Am apucat sa’i vad ochii inmarmuriti si i-am simtit spaima si tremuratul. “Banii, mosule! Banii…”

Era tot noapte. Acelasi country, un Bob Dylan care se repeta iar si iar… “De unde venea melodia asta?” se intreba el incontinuu. Oricat de mult ar fi mers pe covoarele visinii, sunetul era acelasi – nici mai tare, nici mai incet. O melodie ca un virus care invadase aerul bun de respirat. Cineva asezase la repezeala discul pe pick-up si, fara sa stie ca e zgariat, il uitase acolo. Ajunsese la concluzia ca piesa aia ce’l scotea din minti nu e altceva decat o inchipuire, ca nu vine de nicaieri. Sa fi innebunit? “Nu, nu se poate asa ceva”, trebuie sa fie un vis, “cineva isi bate joc de mine”. Parasi mijlocul coridorului, si-si lipi urechea de perete, fara sa’i pese ca varul se ia foarte usor. Nimic! – era aceeasi melodie care se auzea la fel de fad si difuz. Acelasi ritm monoton, din care nu putea sa retina decat un singur vers - “Just like a woman” Just like a woman, just like a woman, just like a woman… Isi puse mainile in cap si cazu brusc in genunchi. Cu un glas scazut izbuti sa pronunte rar, cuvant cu cuvant, “Just”, “like”, “a”, “woman”. Apoi tot mai repede si mai viguros “Just like a woman”, “just like a woman!!”.

In scurt timp in vechiul hotel se puteau auzi ecouri zbuciumate: “Nu mai suport!!!”. Umbre agitate se plimbau de colo pana colo, iar coridorul le inghiti treptat, pana ce un negru mat marca inceputul tacerii. Nu reusea cu niciun chip sa-i dea de cap – totul era un labirint ciudat pe care il strabatuse de-atea ori, fara sa gaseasca vreo iesire. Aceleasi usi fara numar, aceleasi ziduri reci, aceeasi baie care aparea dintr-o data de niciunde. Robinete stricate si tevi ruginite, faianta alba sparta si insemne dintr-o vreme apusa: “1978: Dumnezeu e cu noi” “mai 71 V.” “murim cu totii” “toma a fost aici 1977”.

e frig, e urat. poezie de vreme rea.

The wine glass

Beyond the slick wine glass
There’s a thin brick world
That’s about to last
Till one brick will fall.

And the last sweet drops of wine
Will shed the tears of decline.