Lapte si miere

partea a doua. La Gigi la palat

Masina se opri in fata unui palat. In fata, un agent de paza in negru si albastru rontaia seminte, iar cand vazu soferul costumat impecabil, si in plus purtand si ochelari negri de soare, se ridica urgent si dadu la o parte cele trei bariere care erau lungite pe trotuar. Erau de fapt niste tevi sudate de vreun sudor de meserie, dar cam betivan in timpul programului, astfel incat niciuna dintre aceste capre menite sa blocheze masinile care nu purtau numerele “GIGI” sau “DZEU” nu semana una cu cealalta. Portile incepeau sa fie deschise, iar Traian privea ce modificari stranii suferise casa si curtea de cand ajunsesera pe mana lui Gigi. Nu departe de gardul negru, aurit pe alocuri, statea rastignit pe o cruce neagra ce batea spre 8 metri inaltime un Isus dat in aur. O lampa care atarna langa intrare era si ea polita cu aur, iar ornamentele de desupra ferestrelor erau si ele imbracate in aur. Numai un palmier, saracul, fusese crutat de megalomania lui Gigi. Caci Gigi se credea insusi trimisul lui Doamne-Doamne pe pamant romanesc pentru salvarea natiei de la marele potop. Nu mare fusese mirarea unora cand, la un potop mai mic, Gigi milostivul decisese sa recostruiasca casele si sa le dea oamenilor cate un televizor, ca sa aiba seara de seara la cine sa se inchine.

BMW-ul se incorda si se strecura tiptil printre doua capre. Geamul negru din fata incepu sa se coboare, iar fata de om fara niciun Dumnezeu a paznicului incepu sa-si arate toate cutele. “Ăăăăă…Cine suneti?” intreba acesta mestecand energic guma. “Esti prost?” veni raspunsul din spate “Aoleu… scuzati-ma. Dumneavoastra erati! Stati asa sa’l anunt pe Gigi. Intrati in curte cu masina, va rog” In sfarsit usa din spate fu deschisa, iar Traian pasi sub razele de soare, care ii se pareau acum o minune divina. Zici c’am calcat in altar, nu altceva. O fi dat Gigi cu aghiasma, nu m-ar mira. se gandi el. Deodata vazu un om in halat care cobora scarile ca nebunul, si incerca sa’si aranjeze parul, croind o carare pe mijloc. Traian nu avea ochelarii la el, dar banui ca nu poate fi altcineva decat Gigi. Asteptarea ii fu confirmata, caci omul ajunse in fata lui si ii intinse mana. “Ce faci nea’ Traiane?…Hă hă…” Dar Traian, cam palid la fata, nu zise mare lucru, decat un “Bine…” “Haideti in palat, ce mai stati, v-am pregatit niste prajituri, un vin d’ala bun” Cei trei urcara scarile dupa care dadura intr-un hol in care vocea lui Traian se auzea cu ecou: “Mai Gigi, frumos ai mai decorat pe-aici!” Desigur, aceasta era o remarca ironica. “Pai da, da!! Am poleit totul in aur, vezi ce frumos e acum? Zici ca esti in casa Domnului” “Sau chiar in altar” continua Traian, asezanduse pe unul din Jilturile regesti.

la Gigi la palat

Nu mai era vreme de asteptat, Traian avea o agenda incarcata, iar problema pentru care venise trebuia discutata pe fast forward: “Ia zi, Gigi, ma poti ajuta cu problema asta a mea?” “Da, da, nea Traiane, sigur. Ma si gandeam cat de rau e sa fie sa nu poti dormi noaptea” Soferul fu uimit, caci acum intelegea despre ce era vorba “Nu adorm nici daca beau o sticla de wisky, nu stiu ce sa fac.” “Dar oare de ce? cred ca te agiti prea mult, las’o mai moale…” Soferul il privea pe Traian cum duce icet, dar sigur, paharul de vin la gura – “Incerc, incerc.” Un ceas mare rotund, cu fundal alb si cu limbi de aur ii atrase atentia lui Traian: “ Cinci fara un sfert. Tarziu…” Gigi simti ca Traian nu are sa bea al doilea pahar, nici ca o sa se atinga de prajituri: “Uite… am aflat de un vraci care poate sa te vindece… Te unge cu mir, alea-alea… si esti ca nou, o sa poti dormi opt ore pe noapte” Nu-i venea lui Traian sa creada, mai auzise el promisiuni amagitoare ca asta, dar nu mai avea nimic de pierdut. “E unu’…Aliodor” explica Gigi, in timp ce’si aranja din nou freza pe spate. Soferul tresari, si isi scoase ochelarii: “Aliodor? Ce nume ciudat… E roman?” “Roman…pai da’ de unde? De pe muntele Athos?” “Sunt si acolo romani, Gigi. Cred ca ii stii tu mai bine.” Traian avea dreptate. Gigi facuse cateva donatii pentru preotii romani de pe Muntele Athos si pentru schiturile lor, “Sfantul Ioan Botezatorul” si “Schitul Lacul”. Comunitatea, ce aduna 66 de calugari de origine romana, primise de la Gigi suma de 2 milioane de euro, iar donatia se transformase, precum apa in vin, in decoratiuni, icoane din aur si multa evlavie.

Era cinci fara zece, si deja Traian se plicisise. “Deci, ia zi… unde il gasim pe Aliodor asta?” Gigi amana putin raspunsul si incerca sa-i arate ce tehnica moderna incepuse sa foloseasca de ceva vreme, asa ca’si scoase IPhone-ul si incepu sa tasteze cu grija, sa nu cumva sa incurce literele: “Ia fii atent, nea Traiane…” Si tasta: Z. A. M. B. A. C. C. I. A. N, fiind surprins cum de data asta nu gresise nicio litera. Ii pasa telefonul lui Traian, care il apuca asa cum ai apuca un Big Mac cand ti-e foarte foame, si dupa ce-si puse ochelarii il indeparta putin, ca imaginea sa fie foarte clara. Urma un zambet larg: “Mai Gigi, eu cred ca nu apuc sa invat sa folosesc smecheria asta de telefon, prea complicat pentru mine…hă hă” “Lasa, nea Traiane, nimeni nu s-a nascut invatat”. “…Deci strada Zambaccian??” Se lasa un moment de tacere, iar soferul isi trase ochelarii pe varful nasului, ca sa inteleaga mai bine. Gigi se uita la amandoi si astepta momentul prielnic pentru a putea rade in cor, dar momentul nu veni. “He he he… nu va asteptati… He he… “ si bufni intr-un ras prostesc. “Linisteste-te, Gigi, ca nu prea mi se pare amuzant. Zambaccian? Ne ducem la Adrian? Sau e vreo gluma de-a ta?” Razand cu gura pana la urechi, si stergandu-si lacrimile cu codronul halatului, Gigi lamuri: “Pai da,… Zambaccian. Nu vezi? Iti arata pe harta… he he” Zambaccian era un nume de strada, dar totodata si numele uneia dintre cele mai faimoase vile din Bucuresti. Detinatorul – Adrian, alintat Adrian-patru case, iar mai apoi Adrian-sapte case, politician abil, fusese cercetat de politie, caci era o suspiciune ca geamurile termopan ale casei fusesera cumparate cu 300.000 de euro, o suma mult prea mare platita pentru niste banale ferestre, care nu aveau nici rame, nici suruburi, nici manere din aur. De unde se si banuia ca o parte din bani s-ar fi pierdut pe undeva pe la mijloc, adica prin buzunarele unor vechi prieteni.